Inteligența – în mod special, testarea inteligenței – este o temă controversată [1, 2], iar atunci când este pusă în relație cu consecințe relevante social (precum educația sau diferențele financiare dintre oameni), iscă reacții pătimașe și opinii ferme, susținute cu multă vigoare, dar adesea bazate pe distorsionarea consensului specialiștilor în domeniu [3]. 

Prezentul articol abordează în trei părți cele mai importante cinci critici (adesea mituri) ale inteligenței.

Critica #1. Nici măcar cercetătorii din domeniul inteligenței nu se pot pune de acord asupra definiției inteligenței. 

Inteligența este abilitatea cognitivă generală [4-14] care presupune capacitatea de „a raționa, a planifica, a rezolva probleme, a gândi abstract, a înțelege idei complexe, a învață rapid din experiență”, indiferent de conținut: verbal-lingvistic (de exemplu, analogii), numeric-matematic (de exemplu, descoperirea rației) sau spațial-figural (de exemplu, rotațiile mintale 3D) – astfel o definesc 52 de specialiști reputați [15], precum Hans Eysenck, Robert Thorndike, Raymond Cattell, John Carroll, Edwin Fleishman, Frank Schmidt, Robert Plomin etc. (vezi aici traducerea in limba română a consensului). 

Asociația Psihologilor Americani (APA) [16] definește inteligența drept capacitatea de: 

• înțelegere a conceptelor complexe; 
• adaptare eficientă la mediu; 
• învățare din experiență; 
• raționament; 
• depășire a obstacolelor prin gândire. 

Diferiți oameni de știință accentuează componente diferite ale inteligenței. De exemplu, Frank Schmidt, un cercetător eminent în psihologia industrial-organizațională, scoate în evidență capacitatea persoanelor inteligente de a învăța eficient [17]. Robert Sternberg accentuează funcția inteligenței de adaptare eficientă la mediu [18]. Howard Gardner subliniază componenta rezolutivă a inteligenței [19], iar Linda Gottfredson reliefează capacitatea de înțelegere a complexității cognitive [20]. 

Majoritatea însă sunt de acord că inteligența poate fi și este măsurată în termeni de performanța la sarcini care implică procesare de informații, astfel încât oamenii pot fi ierarhizați în funcție de cât de eficient și/sau rapid rezolvă respectivele sarcini cognitive, fie ele verbale, numerice sau spațiale [15, 16].

Sumarizând, inteligența este abilitatea cognitivă generală de a înțelege și a învăța eficient complexitatea cognitivă și, drept urmare, a rezolva, prin gândire abstractă și raționament, sarcini cognitive cu scopul de adaptare eficientă la mediu. 

După cum am punctat anterior, unii experți accentuează mai degrabă componenta de procesare de informații (înțelegerea complexității cognitive și învățarea eficientă), în timp ce alții accentuează mai degrabă finalitatea practică (rezolvarea de probleme și adaptarea la mediu) – cele două sunt evident în strânsă legătură, în sensul că rezolvarea corectă și consecventă a sarcinilor cognitive presupune procesarea eficientă de informații. În ultimă instanță, există un consens puternic între specialiști cu privire la ce înseamnă inteligența sau abilitatea cognitivă generală. 

„Îmi pierd repede răbdarea față de articolele care susțin că, din moment ce există aceste diferențe minore de definiție, atunci nu există consens cu privire la ce este inteligența. E o stupizenie.” – Frank Schmidt. 

Victor Bohuș, MA Contributor for TestCentral, Scientific Coordinator @Choice

Referințe: 

1. Snyderman, M., & Rothman, S. (1988). The IQ controversy, the media and public policy. Transaction Publishers. 

2. Gottfredson, L. S. (2000). Pretending that intelligence doesn’t matter. Cerebrum, 2(3), 75-96. 3. Carroll, J. B. (1997). Psychometrics, intelligence, and public perception. Intelligence, 24(1), 25-52. 

4. Carroll, J. B. (1993). Human cognitive abilities: A survey of factor-analytic studies. Cambridge University Press. 

5. Carroll, J. B. (1997). Theoretical and technical issues in identifying a factor of general intelligence. In Intelligence, genes, and success (pp. 125-156). Springer New York. 

6. Gottfredson, L. S. (1998). The general intelligence factor. Scientific American, Incorporated. 

7. Gottfredson, L. S. (2002). g: Highly general and highly practical. The general factor of intelligence: How general is it, 331-380. 

8. Gottfredson, L. S. (2002). Where and why g matters: Not a mystery. Human performance, 15(1-2), 25-46. 

9. James, M., & Carretta, T. R. (2002). g2k. Human Performance, 15(1-2), 3-23. 

10. Jensen, A. R. (1998). The g factor: The science of mental ability. Westport, CT: Praeger. 

11. Jensen, A. R. (2002). Psychometric g: Definition and substantiation. The general factor of intelligence: How general is it, 39-53. 

12. McDaniel, M. A., & Banks, G. C. (2010). General cognitive ability. Handbook of Workplace Assessment, 32, 61. 

13. Spearman, C. (1904). "General Intelligence," objectively determined and measured. The American Journal of Psychology, 15(2), 201-292. 

14. Spearman, C. (1927). The abilities of man: Their nature and measurement. New York: Macmillan. 

15. Gottfredson, L. S. (1997). Mainstream science on intelligence: An editorial with 52 signatories, history, and bibliography. Intelligence, 24, 13–23. 

16. Neisser, U., Boodoo, G., Bouchard Jr, T. J., Boykin, A. W., Brody, N., Ceci, S. J., Halpern, D. F., Loehlin, J. C., Perloff, R., Sternberg, R. J., & Urbina, S. (1996). Intelligence: knowns and unknowns. American psychologist, 51(2), 77. 

17. Schmidt, F. L. (2002). The role of general cognitive ability and job performance: Why there cannot be a debate. Human performance, 15(1-2), 187-210. 

18. Sternberg, R. J. (Ed.). (2000). Handbook of intelligence. Cambridge, UK: Cambridge University Press. 

19. Gardner, H. (1993). The theory of multiple intelligences. New York: Basic Books. 

20. Gottfredson, L. S. (1997). Why g matters: The complexity of everyday life. Intelligence, 24(1), 79-132.