Rândurile ce urmează se adresează atât părinților, cât și psihologilor - evident, și tuturor celor interesați de tema abordată - și sper să vă fie de folos. 

O situație în care mai repede înseamnă mai bine 

Așa cum indică și numele, psihologia dezvoltării este știința care se ocupă cu studiul creșterii, urmărind dezvoltarea umană pe tot parcursul ei, de la nou-născut la senior. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline prevede identificarea și tratarea timpurie a problemelor copiilor. Este dificil să fii părinte, mai ales dacă este primul copil. Din această cauză, mulți părinți consultă medicul pediatru abia atunci când fac rost de un termen de comparație, de exemplu atunci când cel mic nu se comportă ca ceilalți copii, fie atunci când are dificultăți școlare. 

Însă, tratamentul și educația aplicate la timp sunt mai eficiente și mai puțin costisitoare decât intervențiile la un moment mai întârziat, atât din perspectiva părintelui, cât și a clinicianului. Același principiu explică parțial și investițiile psihologiei dezvoltării în metode obiective și rapide de evaluare a nivelului de dezvoltare a copilului mic și mai puțin a adolescentului; o dezvoltare majoră, pe multiple paliere, are loc în prima parte a copilăriei. 

Să afli că cel mic este bine devine astfel un imperativ. Există patru situații cu care te poți confrunta. 

1. Copilul este sănătos, însă nu există și o confirmare în acest sens. 

2. Copilul este asimptomatic, prin urmare nu poți să îți dai seama dacă există o problemă. 

3. Părintele sau educatorul au anumite suspiciuni la care au ajuns în mod intuitiv (acea senzație că ceva este în neregulă, pe care nu o pot explica neapărat logic). 

4. Copilul a fost identificat ca fiind într-o situație de risc pentru probleme de dezvoltare și trebuie monitorizat. 

Face ce ar trebui să facă? – zona în care termenii de comparație își au rostul lor 

Pentru ca tu să te poți asigura că totul este în regulă cu copilul tău, ar trebui să verifici dacă face ce ar trebui să facă, raportat la vârsta împlinită. 

Asta ar însemna că trebuie(1) să faci rost rapid de suficient de mulți copii cu performanța cărora să compari performanța micuțului tău, dar și (2) să afli ce comportamente sunt specifice copiilor de aceeași vârstă ca să le poți verifica conformitatea. 

1. Să presupunem că pentru partea a doua ai putea folosi checklist-urile - niște liste de comportamente tipice unei vârste exprimate în luni și ani. Acestea sunt pur orientative, deoarece nu iau în considerare diferențele culturale, ceea ce înseamnă că limitele în care sunt identificate comportamente caracteristice unei vârste sunt mai largi și prin urmare, există un risc asociat mai mare ca tu să treci cu vederea o posibilă problemă. De exemplu, copiii din Statele Unite ar putea fi capabili să stea în poziția șezut mai târziu decât cei din Franța, dar voi locuiți în România. 

2. Ai bifat checklist-ul; îți mai rămâne de rezolvat cealaltă condiție: comparația performanței copilului tău cu performanța unui grup suficient de mare de copii de aceeași vârstă. Menționez ”suficient de mare” deoarece cu cât grupul e mai mare, cu atât gradul de eroare al măsurării este mai redus. 

Evident, dacă am putea măsura toți copiii din România, ne-am bucura de o precizie apropiată de perfecțiune. Din fericire există niște reguli statistice care permit psihologilor să extragă cu minim de eroare aceleași concluzii despre comportamentele tipice unei vârste, folosind grupuri (comparative) mai restrânse de copii, denumite în practică etaloane. Fiindcă rapiditatea cu care sunt identificate deviațiile în dezvoltare are impact direct asupra succesului recuperării, numeroase state au înțeles importanța realizării programelor de screening comunitar. Screening-ul presupune evaluarea globală și, în baza rezultatelor obținute, trierea copiilor care prezintă un risc pentru întârzieri în una sau mai multe arii ale dezvoltării. Screening-ul este doar o analiză preliminară, care nu urmărește să pună un diagnostic clar și acurat. Un screener (adică un test care realizează screening-ul) acționează exact ca sita cu care cerni făina. El compară performanța unui copil la o varietate de sarcini, cu performanța altor copii de aceeași vârstă, economisind astfel enorme resurse financiare și de timp, deoarece intervenția este canalizată apoi personalizat doar celor cărora le este necesară. 

Copiii români știu deja 

În țara noastră există, deja etalonată versiunea îmbunătățită a celebrului screener Denver Developmental Screening Test *. Aspectele pe care urmează să ți le redau sunt extrase din studiile realizate cu acest instrument. Iată o duzină de lucruri pe care copiii români știu deja să le facă. 

1. Este semn de sănătate dacă 25% dintre nou-născuți și sugari își privesc mânuța pentru câteva secunde înainte de 25 de zile. Un procent de 90 fac acest lucru doar cu puțin înainte de 4 luni. 

2. Rămânând tot în aria de dezvoltare personal-socială, părinții vor fi mai toleranți știind că doar 25% dintre micuți pot să facă din mână gestul de ”la revedere” la vârsta de 7 luni și jumătate, iar majoritatea celorlalți o vor face abia după 1 an și 3 luni. 

3. La bucătărie, este nevoie de indulgență dacă are probleme legate ținerea paharului cu apă, un sfert dintre copii pot face asta la 9 luni și jumătate. Începând de la 1 an și 6 luni, se va putea renunța la șervețelele adiționale și mop: de acum bea fără să verse din conținutul recipientului. 

4. În ceea ce privește aria motor fin-adaptativă, mai precis manipularea obiectelor mici și coordonarea ochi-mână, majoritatea copiilor pot ține și lovi obiecte mici între ele, în jurul împlinirii unui anișor. Totuși, 25% dintre ei vor exersa începând cu 7 luni și jumătate, așa că este timp pentru obișnuirea cu zgomotul. 

5. Desenul unei linii drepte încetează să mai pună probleme de la vârsta de 2 ani, pentru 25% dintre copiii de această vârstă, iar de la 3 ani și 5 luni majoritatea desenează linia – știu - cu carioca pe peretele abia văruit. 

6. Când vine vorba de ales linia cea mai lungă dintre două linii verticale, copiii români au nevoie de o perioadă mai mare de gândire, fiindcă 25% pot face asta la 2 ani și 9 luni și 90% abia la 5 ani. 

7. Auzul, înțelegerea și utilizarea limbajului ar trebui să înceapă cu reacționarea la zgomotul unui clopoțel plasat în spatele nou-născutului. Este acceptat ca normal orice răspuns primit în primele 15 zile de viață. 

8. La 5 luni și jumătate, 25% dintre copii încep să spună ”mama”, fără să se adreseze neapărat mamei lor, după 9 luni toți copiii ar trebui să fie capabili să o facă (tot nespecific). 

9. După vârsta de 2 ani, 25% dintre antepreșcolari vorbesc complet inteligibil, există semne de îngrijorare dacă nu o fac nici după 3 ani și 9 luni, iar în acest caz ar trebui consultat un logoped. 

10. Mișcările care implică mușchii mari ai corpului țin de motricitatea grosieră, iar la 9 luni 25% dintre sugari pot sta în picioare 2 secunde. La 1 an, o fac cu toții. 

11. Dacă au avut timp să se acomodeze cu mersul, copilașii încep să alerge: 25% aleargă la 14 luni, în vreme ce la 19 luni se pun cu toții pe fugă. 

12. Pentru implicarea în activități sportive, este nevoie de permisivitate și grijă față de progresele lor: 25% pot merge cu călcâiul unui picior la vârful celuilalt abia la 3 ani și 9 luni, iar majoritatea preșcolarilor o fac abia înainte de 6 ani. Până să înceapă școală asigură-te că totul este în regulă și amintește-și că știința este alături de tine - mai ales în cazurile unde deviațiile sunt dificil de detectat prin examinări fizice de rutină. 

A scris Camelia Ionescu, M.A. Psychologist, Marketing Specialist @TestCentral 

* Frankenburg, W.K., Iliescu, D., Mitrofan, N. (2010). Denver II - manual tehnic și interpretativ. Cluj-Napoca, Editura Sinapsis.